Pity the politician european care încearcă să înțeleagă ce simt alegătorii în legătură cu lumea exterioară. Peste trei sferturi dintre UE de la Irlanda la Grecia se declară în favoarea liberului schimb. Globalizarea este salutată de un număr impresionant de șase din zece europeni, în ciuda faptului că este defăimată de stânga ca fiind un sinistru complot american. Ar trebui să rezulte că protecționismul – în esență, opusul comerțului liber și exact ceea ce ar putea deraia globalizarea – ar avea puțini fani. Și totuși, în aceeași serie de sondaje de opinie organizate de către UE, mult mai mulți europeni declară că au sentimente de căldură față de protecționism decât că se opun acestuia. De la plecarea lui Boris Johnson din Downing Street, nimeni nu a mai încercat cu atâta nerușinare să mănânce o prăjitură și să o aibă și pe ea.

Indecisivitatea publicului se reflectă în abordarea europeană a acordurilor sale economice. În cea mai mare parte a UE este deschisă la comerț și salută investițiile străine, parte a unui consens șubred potrivit căruia piețele libere funcționează (cu câteva măsuri corective). În același timp, rămâne un instinct protecționist, care a câștigat teren în ultima vreme. Europa s-a uitat la lumea exterioară și nu este sigură că vrea să fie prea dependentă de ea. Războiul de la ușa continentului, explozia gazoductelor rusești și luptele comerciale interminabile dintre China și America – cei mai mari doi parteneri comerciali ai Europei – i-au impulsionat pe cei care ar dori să ridice puțin podul mobil.

Gândiți-vă că Europa devine franceză. De ani de zile, Emmanuel Macron, președintele Franței, a vorbit despre ideea de „autonomie strategică”. Conceptul este atotcuprinzător, dar include ideea că economia Europei nu ar trebui să fie dependentă de străini pentru inputuri critice, cum ar fi semiconductorii sau bateriile pentru mașini electrice. Subliniind acest aspect cu un marker gros, ministrul de finanțe al Franței este, de asemenea, ministrul pentru „suveranitate industrială”, iar ministrul agriculturii este ministrul pentru „suveranitate alimentară”. Pentru sceptici, discursul Franței în favoarea autodeterminării economice nu este decât o modalitate de a-și reafirma înclinația pentru dirijismul: a deveni mai puțin dependenți de importurile americane sau chinezești oferă o cale pentru a molipsi firmele franceze, transformându-le, poate, în acest proces, în „campioni” europeni.

Această abordare obișnuia să aibă suficienți critici pentru ca manevrele pariziene să fie zădărnicite. Țările mici, printre care Țările de Jos, Irlanda și scandinavii, și-au făcut averile din comerțul exterior și au împins UE către o mai mare deschidere. Germania are interese similare, având în vedere firmele sale exportatoare de talie mondială. De asemenea, are propria tradiție liberală, în care statul stabilea regulile, dar (de obicei) nu intervenea pentru a decide ce companii prosperau. În mod crucial, Marea Britanie a înclinat balanța spre piețe deschise și a apreciat regulile care au împiedicat Franța și alții să acorde subvenții firmelor favorizate. Bucățile din Comisia Europeană de la Bruxelles însărcinate cu negocierea acordurilor comerciale sau cu menținerea unui control asupra ajutoarelor de stat au format un stat profund liberal, gata să impună mantra pieței libere.

Unul câte unul, opozanții la dirigisme au căzut pe marginea drumului. Marea Britanie a părăsit UE. Acest lucru a afectat grupul mai mic din Europa de Nord care îi fusese mult timp aliat; o „ligă hanseatică” de comerț liber pe care au înființat-o pentru a face lobby în favoarea unei abordări pro-globalizare s-a desființat după un timp. Creșterea și ascensiunea Chinei a speriat Germania, a cărei Mittelstand de firme mici au trecut de la a fi furnizori ai companiilor chinezești la a concura cu acestea. Alegerea lui Donald Trump în America în 2016 și o dispută comercială cu Europa care a urmat, au evidențiat și mai mult pericolele de a te baza chiar și pe aliați vechi. Apoi, pandemia a părut să dovedească faptul că temerile domnului Macron erau bine întemeiate, deoarece Europa a descoperit cât de dependentă era de străini pentru orice, de la măști de față la paracetamol.

Afirmațiile francezilor că Europa era naivă când venea vorba de comerț – părând a fi singura care juca după regulile globale – au început să rezoneze. Cum ar putea firmele europene legate de obiective stricte privind emisiile de carbon să concureze cu cele chinezești lăsate libere să polueze? Olandezii, odinioară liber-profesioniști înfocați, au început să vorbească despre „autonomie strategică deschisă”, semănând cu dl Macron cu un alt accent. Remediile cu infuzie franceză au câștigat tracțiune. Site-ul UE elaborează acum planuri pentru o taxă la frontieră pentru emisiile de dioxid de carbon, pe care criticii liberali au criticat-o cândva ca fiind o formă de protecționism ecologic. Uitați de limitele ajutoarelor de stat: sub egida unui comisar francez, Thierry Breton, microcipurile și bateriile auto primesc o mulțime de bani europeni. Investițiile realizate de firmele străine în UE sunt din ce în ce mai mult ecranate, mai bine să ținem corporațiile nepotrivite departe de Europa.

Et tu, Manu?

Speranțele că pendulul s-ar putea întoarce spre piețele deschise au fost spulberate de războiul din Ucraina. „Criza energetică, ca și pandemia de dinaintea ei, arată că statul a funcționat”, spune Jacob Kirkegaard de la German Marshall Fund, un think-tank. Subvențiile pentru industrie curg din nou. Convingerea egoistă a Germaniei, conform căreia comerțul cu autocrațiile le va transforma în timp în buni liberali, i-a explodat în față. Mulți oameni se întreabă dacă nu cumva dependența Germaniei de China pentru exporturile industriale s-ar putea dovedi într-o zi la fel de prostească ca și dependența sa din trecut de Rusia pentru importurile de gaze. Joe Biden a eliminat doar parțial tarifele vamale ale domnului Trump și promovează măsurile „Buy American” cu la fel de multă vervă (chiar dacă un pic mai puțin fanfaronadă) ca predecesorul său. Guvernele cu populiști, ca în Italia sau Suedia, tind mai degrabă să placă capitalismul de stat à la Française.

Ceea ce părea a fi o tensiune sănătoasă între liber-profesioniști și adversarii lor s-ar putea transforma într-o rușine. După ce America a infuzat recenta sa „Lege de reducere a inflației” cu subvenții ecologice care se aplică doar la produsele fabricate în țară, cei de la UE a emis la început un protest discret. Permiterea participării firmelor europene la eforturile americane de decarbonizare ar face ca măsurile să fie și mai eficiente, a sugerat Margrethe Vestager, unul dintre cei care au rămas liberali în Comisia Europeană. Dacă nu altceva, acest lucru ar putea evita un nou război comercial. Domnul Macron a ales o tactică diferită, cerând ca Europa să se „trezească” și să înceapă să își favorizeze propriile industrii. În trecut, chiar și scepticii liberului schimb mormăiau astfel de lucruri doar în privat. Acum, ele sunt spuse cu voce tare. ■

Citiți mai multe de la Charlemagne, editorialistul nostru despre politica europeană:
După ani de certuri, sunt Marea Britanie și Europa pe cale să se înțeleagă? (13 octombrie)
Un pachet de ajutor german reînvie apelurile la solidaritate cu țările mai sărace ale UE (6 octombrie)
Planurile Europei pentru reguli de cheltuieli mai permisive arată că influența germană este în declin (29 septembrie)