Nu te întoarce niciodată înapoi. de Julian Gewirtz. Belknap Press; 432 pagini; 32,95 $ și 26,95 £.

China după Mao. De Frank Dikötter. Bloomsbury; 416 pagini; 30 $ și 16,99 £.

As Partidul Comunist Chinez își convoacă cel de-al 20-lea congres pe 16 octombrie – un eveniment care, aproape sigur, va avea ca rezultat un nou mandat de cinci ani pentru Xi Jinping, cel mai dictatorial lider al țării de la Mao Zedong încoace – merită să ne gândim la ce ar fi putut fi. Cel de-al 13-lea congres, care a avut loc în 1987, a oferit o imagine. La finalul acestuia, autorul dumneavoastră se afla într-o mulțime de jurnaliști uimiți că li s-a oferit șansa de a-l asmuți pe secretarul general al partidului, Zhao Ziyang (foto), cu orice întrebare doreau.

În altă parte, un astfel de eveniment ar putea părea banal. Nu și în China. Mao murise doar de puțin peste un deceniu. Multe caracteristici ale sistemului politic extrem de secretos și represiv pe care l-a instaurat au rămas în vigoare. „Reforma și deschiderea” Chinei au fost în curs de desfășurare chiar și de mai puțin timp. În orașe, majoritatea oamenilor încă lucrau direct sau indirect pentru stat. Creșterea puternică a întreprinderilor private care a transformat China într-un gigant economic era încă la ani distanță.

În „Never Turn Back”, Julian Gewirtz – un istoric care a terminat cartea înainte de a ocupa postul de director pentru China în cadrul Consiliului Național de Securitate al Americii – descrie cel de-al 13-lea congres ca fiind, în mod plauzibil, „singurul moment care poate reprezenta cel mai bine politica elitelor chineze din anii 1980”. Conferința de presă nesemnată a lui Zhao a făcut parte dintr-o încercare a unor oficiali de a reforma China nu doar din punct de vedere economic, ci și politic. Zhao, după cum observă dl Gewirtz, „a făcut o remarcă”. Reforma politică a fost o temă a congresului și el „a pus în aplicare aceste principii în timp ce cerneala era încă umedă pe anunțuri”. Pentru China, un secretar general care vorbește pe nerăsuflate cu jurnaliștii, inclusiv cu cei occidentali, a fost un experiment îndrăzneț. Acesta nu a fost repetat.

Atingerea acestui punct a fost o luptă pentru Zhao. Cel de-al 13-lea congres a fost punctul culminant al unui an dramatic în politica chineză, care a început cu demonstrațiile pro-democrație ale studenților la sfârșitul anului 1986. Acestea au fost urmate de răsturnarea secretarului general reformist, Hu Yaobang, de către adepții liniei dure și de o campanie împotriva „liberalizării burgheze” care a vizat intelectualii liber-cugetători. Zhao a fost succesorul lui Hu, dar abia dacă a primit mai multă încredere din partea conservatorilor, care s-au luptat cu reformatorii pe tot parcursul anilor 1980 pentru a obține urechea lui Deng Xiaoping, liderul suprem.

Cu toate acestea, cel de-al 13-lea congres nu a fost nicidecum un semn de moarte pentru aripa conservatoare a conducerii. Atunci când tulburările pro-democrație au izbucnit din nou în 1989, de data aceasta la nivel național, adepții liniei dure au revenit cu o răzbunare. Un deceniu de ceea ce dl Gewirtz numește „dezbatere extraordinară deschisă” s-a încheiat când Deng a trimis armata în Piața Tiananmen pentru a zdrobi protestele.

Autorul numește această istorie „o istorie interzisă”, deoarece, spune el, partidul a creat un „mit” în jurul ei – că China a progresat fără probleme de la venirea la putere a lui Deng în 1978 până la noi culmi de bogăție și modernizare, represiunea din 1989 marcând doar o întrerupere dură înainte ca reformele să fie reluate în 1992. El spune că partidul a încurajat această viziune prea simplificată prin suprimarea surselor și prin cultivarea unei narațiuni care șterge figurile cheie (precum Zhao) și acoperă dezbaterile. El are dreptate, deși nu există o lipsă de surse alternative în relatările occidentale despre această perioadă. Cartea domnului Gewirtz este o adăugare bogat documentată la această literatură, îmbunătățită de accesul la documente interne chinezești și de interviurile cu foști oficiali și intelectuali activi în acea perioadă.

Un alt cercetător al Chinei contemporane, Frank Dikötter de la Universitatea din Hong Kong, se bazează, de asemenea, pe documente oficiale care nu au fost disponibile pe scară largă pentru a examina din nou istoria perioadei de reformă și deschidere. Cartea sa, „China după Mao”, evidențiază două surse: aproximativ 600 de documente pe care a reușit să le acceseze în arhivele orașelor și provinciilor chineze; și jurnalele lui Li Rui, un reformist înfocat care a fost secretarul personal al lui Mao și înalt funcționar în timpul lui Deng (cu nouă ani în spatele gratiilor între timp). Acestea sunt deținute de Universitatea Stanford.

Domnul Dikötter este condamnabil la adresa lui Zhao și a celor ca el. El remarcă discursul lui Zhao la cel de-al 13-lea congres, în care secretarul general a declarat că China nu va copia niciodată separarea puterilor și sistemul multipartidist din Occident. El citează o remarcă făcută de Zhao lui Erich Honecker, pe atunci lider al Germaniei de Est, potrivit căreia, odată ce standardele de viață au fost ridicate, „putem reduce treptat și tot mai mult posibilitățile de liberalizare”. Dl Dikötter sugerează că, chiar și în domeniul economic, discuțiile despre reformă pot fi înșelătoare. „Ceea ce am văzut până acum este doar o simplă modificare a unei economii planificate”.

Putere indivizibilă

În schimb, dl Gewirtz crede că Zhao, printre alții, a avut o „viziune ambițioasă pe termen lung”, implicând „o mai mare participare publică, responsabilitate și dezbatere” decât a avut loc în alte țări socialiste. El oferă o privire fascinantă asupra cercetărilor extrem de secrete supervizate de Bao Tong, consilierul principal al lui Zhao, în ceea ce privește reforma politică. Zhao a ripostat, dezvăluie el, la sugestia dlui Bao că separarea puterilor „nu poate fi pur și simplu respinsă”. O astfel de erezie ar fi un motiv de concediere (sau mai rău) pentru un oficial chinez de astăzi. Cu toate acestea, dl Bao a rămas mâna dreaptă a lui Zhao până când cei doi au căzut în dizgrație în timpul revoltei din Tiananmen, dl Bao ajungând în închisoare timp de șapte ani, iar Zhao în arest la domiciliu pentru tot restul vieții.

Cei doi autori privesc anii 1980 prin lentile diferite. Dl Gewirtz vede o țară care „și-a imaginat și a experimentat multe „modele chinezești” posibile”. Dl Dikötter vede un partid fixat pe un singur obiectiv: să se mențină la putere și să țină în frâu forțele pieței – un obiectiv care, așa cum arată cu lux de amănunte, a rămas constant de atunci. Dl Gewirtz meditează la ideea că marile dezbateri din anii 1980 ar putea fi reluate într-o zi: „Este posibil să ne imaginăm China experimentând din nou reforme politice semnificative, sporind independența sistemului judiciar și a mass-mediei”. Punctul de vedere al dlui Dikötter este mai sumbru, al unei țări care „pompează cu disperare apă și astupă găuri pentru a menține vasul pe linia de plutire”.

Dl Dikötter are dreptate să fie pesimist. O lecție clară a anilor 1980 este că, atunci când conducerea se simte amenințată, este gata să recurgă la violență extremă. Duritatea guvernării domnului Xi este în parte un răspuns la ceea ce el descrie adesea ca fiind pericolul unui colaps de tip sovietic, cauzat de laxismul ideologic, corupția, diviziunile din cadrul partidului și încercările Occidentului de a stimula tulburările. Pe fondul schimbărilor rapide de toate felurile, este puțin probabil ca liderii de partid să se simtă din nou suficient de încrezători pentru a slăbi controalele politice.

Dar acești autori par să fie de acord că progresul Chinei a fost mai întâmplător decât ar putea deduce cei din afară. În anii 1980, reflectă dl Gewirtz, sistemul economic „era proiectat bucată cu bucată, reacționând adesea la evenimente”. Dl Dikötter spune că nu a existat „niciun „plan măreț”, nicio „strategie secretă”, ci, mai degrabă, o mulțime de evenimente imprevizibile, consecințe neprevăzute și schimbări bruște de curs, precum și lupte interminabile pentru putere în spatele scenei”. ■