Donald Trump a înțeles întotdeauna cum funcționează lumea – sau, cel puțin, cum poate fi făcută să funcționeze – mai bine decât adversarii săi. Poate pentru că el însuși are astfel de calități din abundență, aprecierea sa pentru lăcomia, lașitatea, egoismul și alte slăbiciuni umane i-a dat o încredere de granit în coruptibilitatea umană. De-a lungul deceniilor și pe parcursul mandatului său de președinte, această încredere a fost justificată mai des decât a fost infirmată.

„Istoria nu este blândă cu omul care ține în mână jacheta lui Mussolini”, i-a spus senatorul Ted Cruz din Texas unui asociat în 2016, explicând de ce nu îl susținea pe domnul Trump, potrivit noii cărți „Confidence Man”, de Maggie Haberman. Cu toate acestea, domnul Cruz a îngenuncheat în cele din urmă – chiar dacă domnul Trump a atacat-o pe soția sa, Heidi, cu atâta cruzime încât chiar și un republican care nu se numea Cruz a spus, de asemenea, că nu îl poate susține. Acel republican, Rudy Giuliani, avea să facă un foc de tabără din reputația sa în slujba dlui Trump.

Cum ar putea un om care minte atât de transparent și dă dovadă de o asemenea incompetență să aibă atât de mult succes? Oamenii respectabili și-au pus versiuni ale acestei întrebări încă de când dl Trump era în domeniul imobiliar și pe măsură ce a trecut la divertisment și politică, sau la toate trei deodată. Răspunsul spune la fel de multe despre ei, sau despre noi toți, ca și despre el.

Dna Haberman, de la New York Times și CNN, iese în evidență printre jurnaliștii care l-au urmărit pe dl Trump, și nu doar pentru că l-a acoperit încă de când acesta era un dezvoltator imobiliar în New York și ea era la New York Post, un tabloid. Doamna Haberman l-a luat întotdeauna în serios pe domnul Trump, ca pe cineva, scrie ea aici, care era „mai isteț și mai inteligent decât îl credeau criticii săi, posedând un instinct de supraviețuire care a fost probabil de neegalat în istoria politică americană”.

Doamna Haberman aduce o contribuție deosebită cu această carte prin faptul că descrie modul în care interacțiunea anevoioasă dintre politică și comerț în New York-ul anilor 1970 și 1980 l-a echipat pe domnul Trump cu așteptările scăzute și convingerile cinice care îl vor duce atât de departe: că politica rasială este o competiție cu sumă zero între triburi; că aliații, dar și dușmanii trebuie dominați; că totul în viață poate fi tratat ca o tranzacție; că suprapunerea rapidă a unei minciuni sau controverse cu următoarea va lega mass-media în noduri; că celebritatea conferă putere; că nu numai politicienii, ci chiar și procurorii sunt maleabili.

Cu toate acestea, aceleași convingeri l-ar duce pe dl Trump doar până la un anumit punct. Ele i-au condamnat președinția. După ce dl Trump a fost ales, James Comey, cel care a fost FBI director, l-a avertizat că circulă un dosar care susține că dl Trump s-ar fi compromis în Rusia. New York-ul îl învățase pe dl Trump că informațiile dăunătoare sunt un mijloc de influență, așa că a presupus că dl Comey îl amenința. „Comey a fost orb la profunzimea paranoiei lui Trump și la lunga sa istorie de jocuri cu oficialii guvernamentali”, scrie dna Haberman. Domnul Trump avea să-l concedieze ulterior pe domnul Comey, cu repercusiuni dezastruoase pentru el însuși. Primul schimb de replici „a stabilit termenii” pentru interacțiunile ulterioare ale domnului Trump cu oficiali din domeniul informațiilor și al aplicării legii, potrivit doamnei Haberman.

Dl Trump a intimidat și umilit senatori și generali. „Sunteți niște ratați și sunteți niște copii”, le-a spus el liderilor militari americani, atunci când aceștia l-au adus la Pentagon în încercarea de a-l convinge de valoarea ordinii postbelice. Putea să-i răsplătească pe legislatorii servili aruncându-le batoane de ciocolată de marcă, apoi avea satisfacția de a vedea cum se zbat pentru una. Dar a descoperit că afacerile externe și chiar și politica internă nu puteau fi gestionate doar prin tranzacții bilaterale și improvizație tactică, și că banii lui nu puteau cumpăra totul. A fost uimit când un democrat din New York căruia îi donase cu ani în urmă a susținut totuși punerea sa sub acuzare.

Pentru că doamna Haberman îl vede pe domnul Trump în întregime, ea îl recunoaște pe „Trump cel bun” – cel care ar verifica în mod repetat un prieten bolnav și ar fi „amuzant și amuzant să fii în preajmă, plin de solicitudine și implicat”. Oamenii obișnuiți cu personajul său cu majuscule de pe Twitter sau cu portretizările din presă au fost adesea surprinși la întâlnirea cu el la Casa Albă. El putea fi calm și fermecător. Dar această latură a domnului Trump a fost mai puțin evidentă pe măsură ce mandatul său se prelungea. În timpul campaniei pentru 2020, Bill Barr, pe atunci procuror general, l-a rugat pe dl Trump să își activeze farmecul, „pentru a-i convinge pe oameni că nu sunteți un nemernic”. Dar dl Trump a insistat că alegătorii săi de bază „vor un luptător”.

Definirea devianței în jos

Această manie în ceea ce privește baza sa politică a stabilit, de asemenea, limite pentru dl Trump. În 2018, după ce un tânăr de 19 ani a ucis 17 persoane la un liceu din Florida, el s-a întâlnit cu părinții și elevii din școală și a promis acțiuni privind controlul armelor. „O vom face”, a spus el, și ar fi putut să o facă. Dar a dat înapoi după ce a discutat cu oficiali ai Asociației Naționale a Puștii. Dna Haberman spune că subiectul ei nu are o părere bună despre susținătorii săi de bază. („Sunt al naibii de nebuni”, le-a spus el însuși consilierilor săi.) Dar, ca un parvenit din Queens, s-a convins în zilele sale newyorkeze că establishmentul nu îl va accepta niciodată și nu își va asuma riscul de a-și înstrăina baza prin trecerea spre centrul politic.

Inevitabil, „Omul de încredere” trebuie să meargă pe unele drumuri bine încercate, ca atunci când domnul Trump și-a amplificat notorietatea punând la îndoială faptul că Barack Obama s-a născut în America. Inima se scufundă când ți se amintesc toate scandalurile din epoca Trump, fie și numai pentru că bănuim că ne-am pierdut capacitatea de șoc atunci când, să zicem, un candidat refuză să facă publice declarațiile fiscale. Doamna Haberman deplânge, pe bună dreptate, influența domnului Trump, scriind că acesta „părea să inaugureze o nouă eră de comportament, real și așteptat, din partea politicienilor”. Portretul ei devastator al eșecului dlui Trump ar trebui să le dea de gândit imitatorilor săi. El nu a scăpat de propria sa istorie, dar alți americani cu siguranță încă mai pot scăpa, având în vedere un lider cu înțelepciunea de a se baza pe punctele lor forte, mai degrabă decât să profite de slăbiciunile lor. ■

Citiți mai multe de la Lexington, editorialistul nostru despre politica americană:
John Fetterman este un politician iscusit (29 septembrie)
Există o mulțime de vești bune despre guvernul american (22 septembrie)
Cum au învățat stânga și J.D. Vance să se disprețuiască reciproc (15 sept.)

Pentru informații exclusive și recomandări de lectură de la corespondenții noștri din America, abonați-vă la Checks and Balance, newsletter-ul nostru săptămânal.