NASA’s DART a fost un succes impresionant. Pe 26 septembrie, cu ajutorul unei sonde de 600 kg, aceasta a lovit Dimorphos, un asteroid cu diametrul de 160 de metri care se afla, la momentul respectiv, la 11 milioane de kilometri de Pământ. Scopul era de a determina dacă asteroizii care altfel ar putea lovi Pământul ar putea avea traiectoria modificată de ceea ce este, de fapt, un joc de biliard cosmic. Deși rezultatele nu sunt încă disponibile, se pare că ar putea fi așa.

Dar asta depinde de faptul că trebuie să le vezi suficient de devreme. Asteroizii au orbite previzibile, astfel încât catalogarea lor este fezabilă și se face în prezent. Acest lucru nu se aplică, în general, cometelor. Deși unele (precum cea a lui Halley) au orbite cunoscute, cele mai multe vin din cele mai îndepărtate zone ale sistemului solar, fără a fi anunțate prea curând. Și această lipsă de notificare se aplică, a fortiori, la o clasă nou descoperită de acestea care nu-și semnalizează apariția în mod convențional, prin dezvoltarea unei cozi.

Prima cometă Manx, numită astfel după pisicile fără coadă din Insula Man, a fost observată în 2014 de un telescop din Hawaii (vezi fotografia). De atunci, au mai fost detectate câteva zeci de comete. Și, după cum s-a auzit la o reuniune a Societății Astronomice Americane de la Londra, Ontario, pe 5 octombrie, ele sunt obiecte de mare interes. Șansa – deși îndepărtată – ca o astfel de cometă să lovească Pământul este unul dintre motive. Un alt motiv este acela că ele reprezintă o sursă surprinzătoare de dovezi pentru ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale sistemului solar.

Unul dintre acestea a fost observat, după cum a declarat Denis Vida de la Universitatea Western Ontario, de către un program numit Meteorite Observation and Recovery Project, care urmărește meteoriții deasupra Alberta, în vestul Canadei.

Obiectul în cauză cântărea aproximativ 2 kg – prea mic pentru a ajunge la suprafața Pământului. În schimb, a ars în atmosferă sub forma unei mingi de foc. Dar viteza sa a însemnat că a ajuns mai aproape de sol decât majoritatea mingilor de foc de acea dimensiune, terminându-și cursa la o înălțime de puțin peste 46 km, în timp ce 70-80 km este normal. Cu toate acestea, pătrunderea atât de departe în atmosferă a însemnat, de asemenea, că trebuie să fi fost o bucată de rocă solidă, mai degrabă decât un conglomerat de gheață fragil din care sunt făcute cometele standard. O pisicuță, așadar, a unei comete Manx.

Intrigat, Dr. Vida a căutat în literatura astronomică mingi de foc similare. El a mai găsit alte două: una văzută în anii 1980 de predecesorul instrumentului Albertan; a doua observată deasupra Republicii Cehe în anii 1990. El a comparat apoi cele două exemple detectate deasupra Albertei cu numărul de mingi de foc de mare viteză observate de aceleași instrumente care s-au dezintegrat în atmosfera superioară și care, prin urmare, erau, probabil, făcute din material cometean și nu din rocă solidă. Acest lucru i-a oferit o estimare aproximativă (aproximativ 6%) a cantității de material stâncos, spre deosebire de cel cometean, în ploaia constantă care cade din norul Oort – și, prin urmare, a raportului dintre roci și conglomerate în acel nor.

Această cifră, care se potrivește cu ceea ce alți cercetători au concluzionat că este proporția de comete care sunt de soiul Manx, contează pentru cei interesați de formarea sistemului solar. Aceștia trebuie să explice cum cantități atât de substanțiale de rocă solidă – o substanță despre care se crede că s-a format probabil doar în apropierea Soarelui, deoarece este nevoie ca materia din nebuloasa solară primordială să fi fost concentrată în obiecte mari, apoi topită și diferențiată – a ajuns atât de departe de locul său de naștere.

Întâmplător, acest mister este inversul altuia, și anume că există mai puțin material stâncos decât se aștepta între orbitele Pământului și Jupiter, partea sistemului solar ocupată de Marte și centura de asteroizi. O explicație avansată pentru acest lucru este ipoteza „Grand Tack”, conform căreia un Jupiter tânăr s-a apropiat temporar de Soare, perturbând astfel centura de asteroizi și trimițând o mare parte din conținutul acesteia în Soare, în spațiul cosmic sau în norul Oort. Cometele Manx și pisicile lor sugerează că exact acest lucru s-a întâmplat. Sperăm doar ca unul dintre acești exilați care se întorc să nu facă o vizită Pământului în drumul său. ■

Curiozitatea de a cunoaște lumea? Pentru a vă bucura de acoperirea noastră științifică care vă extinde mintea, înscrieți-vă la Simply Science, buletinul nostru informativ săptămânal.