Purtarea unui război bun. De Thomas Ricks. Farrar, Straus and Giroux; 448 pagini; $30

Bull Connor, comisarul de poliție din Birmingham, Alabama, a avut un mesaj pentru Ku Klux Klan: „Pe Dumnezeu, dacă aveți de gând să faceți asta, faceți-o cum trebuie.” În acea duminică din mai 1961, el le-a promis membrilor Klux Klanului 15-20 de minute pentru a ataca pasagerii care soseau într-un autobuz Trailways înainte de a apărea poliția. Folosind bâte și bâte, trebuiau „să-i facă să pară că au fost prinși de un bulldog”. Teroriștii au profitat la maximum de această oportunitate.

Cum se pot pregăti oamenii pentru a face față unei astfel de violențe? Freedom Riders – voluntarii care au călătorit cu autobuzele prin Sud pentru a forța desegregarea terminalelor – știau că pot fi uciși. James Bevel, liderul drepturilor civile care i-a trimis pe mulți dintre ei, le-a cerut fiecăruia dintre ei să-și scrie elogiul pentru a le putea măsura convingerile. „Dacă nu pot să le explic părinților voștri de ce ați murit”, le-a spus, „nu vă voi trimite”.

În „Waging a Good War”, noua sa istorie a mișcării pentru drepturile civile, Thomas Ricks recunoaște în acest episod o provocare agonizantă pe care a studiat-o în anii în care a fost corespondent militar pentru Washington Post: cum se pot pregăti comandanții să ordoneze, și soldații lor să întreprindă, misiuni care pot fi sinucigașe? Urmărind perioada critică din 1954 până în 1968, dl Ricks face o paralelă elaborată între mișcare și o campanie militară, găsind puncte forte comune în accentele pe care le pun pe pregătire, disciplină, logistică, planificare și strategie.

Rezultatul este o carte deosebită și valoroasă. Particulară pentru că analogia poate fi forțată, chiar nepotrivită (cum ar fi compararea copiilor care s-au oferit voluntari pentru a mărșălui și a fi încarcerați cu copiii soldați); valoroasă pentru că accentul pe care îl pune domnul Ricks îl determină să privească dincolo de proteste și discursuri, la rigoarea, răbdarea și viziunea care au făcut ca acestea să reușească. „Mișcarea pentru drepturile civile a fost adesea creativă, dar rareori a fost spontană”, scrie el. „Membrii săi nu au ieșit în stradă doar pentru a vedea ce se va întâmpla”.

Mișcarea este adesea amintită greșit ca oferind „rezistență pasivă”, luând bătaie ca acei pasageri care au debarcat la Birmingham. De fapt, a fost extrem de agresivă, spre consternarea președintelui John F. Kennedy, a fratelui său Robert, a procurorului general și a moderaților albi și chiar negri. Un termen mai potrivit este „non-violență militantă”, ceea ce înseamnă că orice atac urma să fie întâmpinat fără încetare printr-o altă acțiune non-violentă. Învățarea acestei discipline a necesitat ateliere de practică a non-violenței, ceea ce, spune dl Ricks, „armata americană ar numi pregătire intensă și îndoctrinare”.

Unul dintre primii cursanți a fost John Lewis (foto), fiul unor cultivatori de pământ din Alabama, care avea să devină într-o zi membru al Congresului. „Ai auzit ce am spus?”, i-a spus un șerif rasist lui Lewis, ordonându-i să se retragă de pe treptele tribunalului în timpul unei confruntări culminante în Selma, Alabama, în 1965. „Ai auzit ce am spus?” Lewis i-a răspuns la fel. „Nu ne întoarcem”. Nu a existat, observă dl Ricks, „nimic pasiv în răspunsul lui Lewis”.

În opinia domnului Ricks, mișcarea pentru drepturile civile are multe de învățat de la forțele armate. Deschiderea sa față de dezbaterile interne, sensibilitatea sa față de sentimentele populației locale, atenția sa față de scopul final și consolidarea câștigurilor sale – toate acestea i-ar fi ajutat pe comandanții americani în (de exemplu) Irak.

Cu toate acestea, chestiunea succesului evidențiază, de asemenea, limitele analogiei sale. Cartea ar fi fost îmbunătățită de un capitol care să elucideze diferențele profunde dintre război și non-violența militantă. Spre deosebire de multe războaie, mișcarea pentru drepturile civile nu a fost o întreprindere cu sumă zero: câștigurile sale au fost în beneficiul tuturor. O convingere radicală din centrul ei a fost aceea că adversarii săi erau ființe umane care meritau empatie.

Privește-ți atacatorul în ochi, li s-a spus voluntarilor; imaginează-ți-l ca pe un copil care nu a învățat încă să urască. Ei nu vedeau scopul lor ca pe o victorie, ci întotdeauna ca pe justiție și reconciliere. Aceasta este o lecție nu doar pentru armate, sau pentru mișcările online de astăzi, ci pentru americanii polarizați în general. ■