Way back în 1999, Iain Douglas-Hamilton, un decan al cercetărilor asupra elefanților africani, a făcut o descoperire intrigantă. Utilizând sistemul de poziționare globală (gps) pentru a le urmări – o premieră – a constatat că acestea știau exact unde se aflau limitele ariilor protejate. Ei se deplasau liber în aceste zone, dar atunci când treceau de la o zonă la alta, prin habitate aparent similare, dar neprotejate, o făceau noaptea și la ceea ce era (pentru un elefant) un galop.

La prima vedere, se pare că elefanții asiatici nu au primit memo-ul. Ei par să călătorească în afara zonelor protejate cu un abandon vesel. Dar un studiu realizat de Ahimsa Campos-Arceiz de la Grădina Botanică Tropicală Xishuangbanna, în provincia Yunnan, China, și Benoit Goossens de la Centrul de Câmpie Danau Girang, în Sabah, Malaezia, sugerează că acest abandon nu este chiar atât de gay pe cât pare.

Dr. Campos-Arceiz, Dr. Goossens și colegii lor au sintetizat activitatea a trei grupuri de cercetare care au mers pe urmele Dr. Douglas-Hamilton, urmărindu-și cariera cu gps. Colectiv, aceste grupuri au studiat, pe parcursul a mai mult de un deceniu, 102 elefanți atât în vestul, cât și în estul Malaeziei. În total, ei au înregistrat peste 600.000 de gps locații.

După cum se relatează în Journal of Applied Ecology, au constatat că acești elefanți, deși concentrați în zonele protejate din Malaezia, își petreceau mai mult de jumătate din timp în afara acestora. Motivul, care nu se referea la studiul doctorului Douglas-Hamilton, era că habitatele din interiorul și din afara acestor zone erau diferite. În Malaezia, protecția tinde să fie acordată pădurilor primare. Elefanții preferă zonele mai perturbate, cu palmieri și puieți pe care să se înfrupte, dar și cu ierburi, printre care și bambusul. Copacii maturi din pădure oferă mai puține oportunități de a se hrăni.

Ceea ce nu înseamnă că zonele protejate nu au oferit nicio protecție. Cele mai multe incursiuni au trecut la mai puțin de 3 km de aceste zone. În schimb, ariile de domiciliu se măsurau în sute sau mii de kilometri pătrați. Rezultatul este că Dr. Campos-Arceiz și Dr. Goossens sugerează o schimbare în politica de conservare pentru a recunoaște valoarea acestor zone de creștere secundară, care sunt adesea neglijate din cauza dorinței de înțeles de a păstra ceea ce a mai rămas din pădurea primară.