Giorgia Meloni și aliații săi conservatori au câștigat alegerile din Italia la 25 septembrie cu un program economic care nu se deosebește de cel prezentat cu două zile mai devreme de noul cancelar al finanțelor publice al Marii Britanii, Kwasi Kwarteng. Obiectivul central al acestuia era stimularea economiei prin reduceri mari de taxe. Contribuțiile sociale ale angajaților urmau să fie reduse. Impozitul regional nepopular pe profit urma să fie eliminat. Iar regimul de impozitare forfetară pentru persoanele care desfășoară activități independente urma să fie extins, astfel încât cei cu venituri brute de până la 100.000 de euro să plătească doar 15%. Dreapta a promis, de asemenea, o pensionare anticipată pentru unii dintre ei și o creștere a pensiilor minime și a alocațiilor pentru copii. Cum urmau să fie plătite toate aceste ajutoare? Din moment ce programul ar stimula creșterea economică, salariile, profiturile – și, prin urmare, colectarea de taxe – nu era nevoie să ne facem prea multe griji cu privire la sustenabilitatea fiscală, promitea planul.

Oxford Economics, o companie de consultanță, a calculat că stimulentul de dreapta ar putea adăuga aproximativ 1,6 puncte procentuale la PIB creștere anul viitor. Dar chiar și presupunând că unele dintre măsuri au fost introduse treptat, creșterea producției ar veni cu prețul unei inflații mai mari și al unui deficit bugetar de aproximativ 6,2% pentru următorii cinci ani.

Reacția calamitoasă la mini-bugetul dlui Kwarteng a arătat că investitorii își fac griji. Și cu Italia datorând din nou mai mult de jumătate din suma datorată de Marea Britanie în raport cu PIB, un răspuns similar din partea piețelor ar putea avea consecințe grave pentru întreaga zonă euro. S-ar putea credeți că atât de mult pentru Planul A. Dar există un Plan B?

Din cauza dispozițiilor Italiei privind schimbarea rapidă a guvernelor, se așteaptă ca dna Meloni să devină prim-ministru abia la sfârșitul lunii octombrie. Preocuparea sa imediată va fi să abordeze o criză cu multiple fațete care l-ar descuraja chiar și pe cel mai experimentat lider de guvern: un amestec toxic de crize energetice și de cost al vieții pe fondul războiului și al amenințării cu recesiunea. Estimarea oficială preliminară a inflației anuale în septembrie a fost de 8,9%. Unele facturi la utilități s-au triplat. În piețele publice din întreaga Italie, oamenii și-au ars facturile și s-au alăturat unor greve fulgerătoare și demonstrații spontane pentru a cere salarii mai mari.

Dar doamna Meloni, antrenată de premierul demisionar, Mario Draghi, este mai reticentă decât aliatul ei, liderul Ligii Nordului, Matteo Salvini, în ceea ce privește creșterea datoriei publice deja vaste a Italiei. Se pare că ea și consilierii săi plănuiesc să atenueze efectele crizei costului vieții cu un pachet de măsuri în valoare de 1,25% din pib. Această sumă ar fi modestă în comparație cu eforturile recente ale Germaniei și ale Marii Britanii, dar scopul ar fi de a o finanța în întregime cu veniturile suplimentare care au intrat în trezorerie în mare parte datorită inflației.

Până aici, atât de prudent și pragmatic. Dar există deja semne că dna Meloni va întâmpina rezistență dacă va încerca pur și simplu să renunțe la planurile inițiale ale dreptei. La 4 octombrie, dl Salvini și un membru de rang înalt al celui de-al treilea grup principal de dreapta, partidul Forza Italia al lui Silvio Berlusconi, au susținut amândoi continuarea extinderii impozitului forfetar.

Multe vor depinde de componența cabinetului doamnei Meloni. O echipă cu mulți tehnocrați ar liniști piețele și Italia. UE parteneri. Dar aliații ei vor locuri la masă. Cu cât vor avea mai multe, cu atât mai mare va fi presiunea asupra viitorului prim-ministru al Italiei pentru a respecta Planul A. ■