By the time Anthony Bourdain s-a spânzurat într-o cameră de hotel din Franța, pe 8 iunie 2018, era invidiat de călătorii obsedați de mâncare din întreaga lume. Cu douăzeci de ani mai devreme, el fusese un bucătar competent, dar necunoscut, cu ambiții literare frustrate și cu un trecut de scandalagiu, plin de droguri. Apoi, „Kitchen Confidential”, cartea sa din 2000, a devenit un bestseller surpriză și a lansat o serie de emisiuni de televiziune din ce în ce mai ambițioase, construite în jurul unui concept simplu: „Călătoresc în jurul lumii, mănânc o mulțime de rahat și practic fac ce dracu’ vreau”.

S-a dovedit că multor oameni le plăcea să îl privească făcând exact asta: între 2002 și moartea sa, a realizat sute de episoade. În afara ecranului, a avut două căsnicii eșuate, o relație dificilă cu Asia Argento, un actor italian, și un program pedepsitor care l-a ținut pe drumuri cea mai mare parte a anului. După cum arată clar „Down and Out in Paradise”, noua biografie curajoasă și bine documentată a lui Charles Leerhsen, Bourdain a purtat cu el o serie de compulsii, dependențe și nesiguranțe. Dl Leerhsen încearcă să explice de ce un om cu legiuni de fani adoratori și cu cea mai bună slujbă din lume și-ar pune capăt vieții și de ce, ani mai târziu, atât de mulți oameni încă țin la el.

Bourdain nu a lăsat niciun bilet, ceea ce face ca prima sarcină a domnului Leerhsen să fie speculativă. El bea mult, lua steroizi și hormoni de creștere umană și, la un anumit nivel, era profund nefericit. „Îmi urăsc fanii”, i-a trimis un mesaj text celei de-a doua soții cu câteva luni înainte de a muri. „Urăsc să fiu faimos. Îmi urăsc slujba. Mă simt singur și trăiesc într-o incertitudine constantă”. Dar, după o filmare în ultima noapte din viața sa, a mers la o berărie din Germania, unde „s-a luminat ca Tony pe care l-am cunoscut odată”, a spus un companion. „Totul era normal”. Singura persoană care a știut ce a trecut prin mintea lui Bourdain în acea noapte a fost Bourdain însuși.

Dar atât biografii, cât și prietenii au căutat indicii. Cu siguranță, el s-a supus unei presiuni enorme. A muncit mult mai mult decât era necesar. Înainte de a se lansa pe ecran și în cariera sa literară, s-a remarcat mai mult prin abilitățile sale organizatorice decât prin imaginația sa culinară. Putea supraveghea o bucătărie care gătea sute de mese pe tură, dar nu a conceput tehnici sau rețete noi. Nu și-a pierdut niciodată această mentalitate de bucătar de linie.

tv emisiunile, care au început ca un fel de distracție („înfricoșătoare și amatoricească”, cum i-a numit un prim coleg abordarea), au devenit o întreprindere. Iar el devenise ceea ce odată luase în derâdere: o personalitate de televiziune. A făcut-o în condițiile sale, cu un fel de suflet punk-rock – curios, neîntrepid și cald, dar și puțin timid și neîncrezător. Dar el era încă un brand. După cum explică dl Leerhsen, „autenticitatea, în sensul de a fi un lucru real și nu un prefăcut, era [a] preocuparea de-o viață” pentru Bourdain. Pretenția implicată în construirea brandului s-ar putea să fi fost, în cele din urmă, intolerabilă.

L-a făcut bogat și faimos – dar tragedia, așa cum știa Oscar Wilde, poate proveni uneori din obținerea a tot ceea ce îți dorești, mai degrabă decât din eșecul de a obține. „Ce faceți”, și-a întrebat Bourdain telespectatorii, aproape de finalul unei emisiuni filmate în Sardinia, „când toate visele vi se împlinesc?”. ■