Pentru a sfinți lumea. De George Weigel. Basic Books; 368 pagini; 32 $ și 25 £.

Fsau multe istorici ai credinței, a fost cea mai mare adunare religioasă a secolului al XX-lea, stabilind un nou curs pentru cea mai mare ramură a celui mai răspândit crez din lume. Începând din 1962, Conciliul Vatican II a deliberat la Roma timp de trei ani, producând 16 documente de referință pe teme sensibile, cum ar fi viziunea catolică asupra iudaismului și a altor religii. Acesta a îmbrățișat libertatea religioasă și democrația liberală, precum și utilizarea în slujbe a limbilor vernaculare (în loc de latină) și a unor forme mai simple de cult.

Au fost invitați aproape 3.000 de episcopi din peste 100 de țări. Atât de importantă a fost Vatican II, așa cum este numit în general, încât catolicii încă se mai ceartă cu furie pe tema sa. Fiecare tabără contestatară își prezintă propria viziune asupra viitorului creștinismului ca fiind interpretarea corectă a conciliului.

Pentru liberali, Vatican II a fost un început, dar numai atât, în desființarea structurilor de putere autoritare ale bisericii și în devenirea mai receptivă la viața obișnuită a catolicilor din lume, care numără acum peste 1 miliard de persoane. Pentru gânditorii conservatori, precum George Weigel, conciliul a fost un efort vizionar de a pregăti biserica pentru o lume post-creștină, în care valorile înrădăcinate în teism vor fi absente de pe coridoarele puterii chiar și în zonele centrale ale credinței. În cea mai recentă carte a sa, dl Weigel – una dintre cele mai sigure voci ale dreptei religioase moderate din America – insistă că sfârșitul „creștinătății” este un motiv pentru a fi mai zelos, nu mai puțin zelos, în apărarea doctrinelor și practicilor venerabile.

Din moment ce nu are prea multe de câștigat din a se supune fie celor puternici, fie majorității leneșe și liberale, susține dl Weigel, creștinismul nu are de ales decât să fie contracultural – și conservator. Cu fluența sa caracteristică, el apără nu numai Vatican II, ci întregul proces vechi de secole prin care episcopii, reuniți în consiliu și rugându-se pentru îndrumare divină, s-au luptat cu puncte doctrinare subtile și le-au exprimat în texte complexe care au necesitat decenii pentru a fi digerate pe deplin.

Între timp, el face legătura între necazurile secolului XX, de la cele două războaie mondiale la amenințarea cu anihilarea nucleară, și mersul înainte al secularismului condus de tehnologie. Argumentul este ingenios, dar nu reușește să explice episoadele ciudate din secolul actual, în care figuri religioase – de la Patriarhul Kirill al Rusiei la ayatolahii iranieni și evangheliștii americani care avertizează asupra Armaghedonului – au arătat o fascinație distinctă față de artele întunecate ale științei atomice. Unele capete înfierbântate religioase văd divinitatea într-un nor de ciuperci.

Conservatorii, cum ar fi autorul, își amintesc adesea că eroii lor, inclusiv papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, au fost participanți activi la Vatican II, care în anii următori nu au încetat niciodată să invoce spiritul conciliului. Pentru admiratorii lor, ambii bărbați au avut un simț acut al avansului secularismului și al necesității ca biserica să contraatace. Încă din anii 1950, Joseph Ratzinger – viitorul Benedict al XVI-lea – a înțeles că, în Bavaria, țara sa natală, în aparență pioasă, catolicismul era puțin mai mult decât o coajă goală.

La rândul lor, susținătorii lui Francisc, actualul suveran pontif, laudă renașterea spiritului progresist al Papei Ioan al XXIII-lea, care a lansat conciliul la sfârșitul unei vieți pedepsite de serviciul ca diplomat itinerant. În anii 1960, părea radicală transferarea puterii de la papalitate la episcopi; Francisc a invitat reprezentanți ai popoarelor indigene din America Latină, inclusiv femei, să stea alături de prelații îmbrăcați în robe, în timp ce aceștia meditează asupra viitorului catolicismului și, de fapt, al planetei. Pentru gânditorii conservatori, oferta lui Francisc de a-i „însoți” pe indivizii care duc o viață maritală sau sexuală neconvențională merge dincolo de Vatican II, care a fost de fapt, în opinia lor, o chemare la arme în apărarea credințelor fundamentale.

În epoca actuală, supraîncărcată de informații, poate părea ciudat că oamenii încă se mai ceartă pe marginea amănuntelor unor documente obscure emise acum 60 de ani (care, la rândul lor, își bazau autoritatea pe evenimente care s-au desfășurat cu aproape 2.000 de ani înainte). Un corolar aproximativ în epoca modernă ar putea fi congresele Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, care, de asemenea, aspirau să traseze viitorul prin deslușirea sensului real al vechilor axiome. Generația de reformatori a lui Mihail Gorbaciov a pretins că sunt „copiii celui de-al 20-lea congres” din 1956, la care Stalin a fost denunțat. Până în 1990, când partidul a ținut ultima dintre adunările sale solemne, era evident că comunismul însuși, nu doar „interpretarea sa greșită”, era pe moarte.

Cu toate necazurile sale, nu în ultimul rând scandalurile de abuzuri asupra copiilor, catolicismul nu este pe cale să expire. Dar pentru oricine îi observă dezbaterile interne, este greu de rezistat sentimentului că ambele tabere principale – conservatorii doctrinali, precum dl Weigel, și experimentatorii liberali din facțiunea pro-Francis – sunt în urma curbei istoriei, în ciuda eforturilor lor de a ține pasul. ■