Nota redacției: Acest articol conține detalii despre „Don’t Worry Darling”, inclusiv spoilere.

IN LA ÎNCEPUTUL 1970, mișcarea feministă din America a fost organizată și eficientă. În calitate de șefă a unui nou proiect pentru drepturile femeilor în cadrul Uniunii Americane pentru Libertăți Civile, Ruth Bader Ginsburg aducea cazuri de discriminare sexuală la Curtea Supremă și câștiga. Un amendament la Constituție, care garanta că „egalitatea în drepturi în fața legii nu va fi negată sau restrânsă… pe motive de sex”, a fost aprobat de Senat. Roe vs. Wade a conferit dreptul la avort.

Femeile fuseseră galvanizate, în parte, de „Mistica feminină” a lui Betty Friedan, o carte de referință din 1963, care descria o epidemie de plictiseală în rândul femeilor casnice. Unele dintre ele au decis că viața domestică era opresivă – că viața înseamnă mai mult decât să pregătești sandvișuri și să speli rufe la nesfârșit – și au militat pentru libertate economică și sexuală. Între timp, americanii conservatori au denunțat ceea ce ei considerau a fi distrugerea țesutului social. „Soțiile din Stepford”, romanul de „groază feministă” tăios al lui Ira Levin din 1972, a dramatizat acest război cultural.

Când Joanna, protagonista, se mută din New York în liniștitul oraș Stepford din Connecticut, speră să găsească oameni interesați în mod similar de eliberarea femeilor, de fotografie și de tenis. Dar să-și facă prieteni se dovedește a fi greu: majoritatea doamnelor ar prefera să ceruiască podelele din lemn masiv decât să stea la o cafea. Suspiciunile Joannei sunt trezite atunci când descoperă că, până de curând, în oraș a existat o societate feministă – care avea zeci de membri și era vizitată de Friedan însăși. Una câte una, membrele își dăduseră brusc seama că își neglijau îndatoririle casnice. Acestea au decis că „a conduce o gospodărie curată și confortabilă” era o utilizare mai bună a timpului lor decât activismul.

La o jumătate de secol distanță, romanul lui Levin are o temă durabilă: progresul și represaliile merg mână în mână. El a văzut că unii bărbați percepeau femeile care cereau o soartă mai bună în viață ca pe un atac. Într-o adaptare cinematografică din 2004 (foto, mai sus), creierul femeilor din Stepford este recablat cu un implant de nanocipuri, dar povestea lui Levin este și mai sinistră. În povestea sa, soții sunt dispuși să-și ucidă soțiile și să le înlocuiască cu roboți înfiorător de realiști. Chiar și bărbații aparent iluminați nu se preocupă de faptul că au o parteneră adevărată, o ființă umană cu multiple fațete, cu propriile interese și slăbiciuni. Ei vor pe cineva care să gătească și să facă curat; vor o soție cu sâni vioi care să nu se plângă niciodată.

„The Stepford Wives” este amuzantă, scrisă cu măiestrie și scurtă – poate fi citită într-o singură ședință palpitantă. Este oportună într-o epocă în care nostalgia pentru așa-zisele valori tradiționale ale anilor 1950 a revenit din nou în unele părți. Politicienii de extremă dreapta din întreaga lume împing ideile tradiționale despre familie. Andrew Tate, un kickboxer devenit influencer, a fost recent interzis de pe principalele platforme de socializare pentru argumentele sale misogine. El a spus că femeile ar trebui să stea acasă și că „nu există nicio posibilitate de a fi ancorat în realitate și de a nu fi sexist”. De asemenea, el a susținut că în secolul XXI s-a pierdut echilibrul societății și că „există mai mulți bărbați invizibili decât femei invizibile”.

„Don’t Worry Darling”, un nou film, este foarte îndatorat de „The Stepford Wives”. La fel ca Levin, Olivia Wilde, regizoarea, a văzut că o reacție împotriva progresului femeilor era în curs de desfășurare. În povestea ei, bărbații își prind soțiile în capcană în Victory, un oraș ciudat din deșert creat de Frank (Chris Pine), o figură evazivă, asemănătoare unui cult (foto, mai jos). Doamna Wilde a declarat că modelul pentru personajul domnului Pine a fost Jordan Peterson, un academician și autor polarizant a cărui lucrare a fost îmbrățișată de activiștii pentru drepturile bărbaților. (Dl Peterson a declarat că nu este un antifeminist, deși a mai spus că citirea „Misticii feminine” ar putea „înnebuni o persoană modernă”). Femeile din Victory își petrec zilele bând martini și aspirând în timp ce soții lor pleacă la muncă. Li se cere să nu se întrebe cum își câștigă soții lor existența.

Din păcate, filmul nu aprofundează motivațiile bărbaților de a se alătura „Proiectului Victory”, lăsând să se înțeleagă doar că aceștia sunt mânați de un sentiment de inadecvare sau de castrare. Jack (Harry Styles) nu reușește să se dezvolte în lumea modernă; după ce consumă propagandă pe internet, se expediază împreună cu soția sa, Alice (Florence Pugh), înapoi în vremurile în care bărbații erau susținătorii incontestabili ai familiei. După cum a spus dl Peterson, oamenii care „nu găsesc în viața lor un fel de sens care să-i susțină în vremuri dificile – și cu siguranță vor întâlni vremuri dificile – sunt lăsați în amărăciune, resentimente și în derivă”.

Ambele povești par oportune, deoarece mai multe câștiguri pentru femei, inclusiv unele obținute în anii 1970, au fost recent anulate. Amendamentul pentru drepturi egale se află într-un limbo juridic. În iunie, Curtea Supremă a anulat Roe vs. Wade, punerea în pericol a drepturilor reproductive în toată America. La cincizeci de ani de la publicarea romanului de pionierat al lui Levin, perspectiva trimiterii femeilor înapoi în bucătărie rămâne una puternică – cel puțin pentru cei care simt, așa cum se pare că cineva simte mereu, că presiunea pentru egalitatea de gen a mers prea departe. ■

„Don’t Worry Darling” rulează acum în cinematografe.