IN 1969 KING CRIMSON își lansează albumul de debut, o lucrare uimitoare intitulată „In the Court of the Crimson King”. Acesta a îmbinat influențe avangardiste, clasice, de jazz și psihedelice și a cristalizat forma incipientă a rockului progresiv (denumit mai frecvent „prog” sau „prog rock”). Discul conținea ceea ce avea să devină piesa lor emblematică, „21st Century Schizoid Man”, o explozie de șapte minute de tobe și saxofoane musculoase, chitară staccato și voci încordate și enervante. Această juxtapunere surprinzătoare de confruntare și virtuozitate a rămas marca trupei timp de jumătate de secol, de-a lungul a numeroase formații și experimente muzicale diferite.

Deși King Crimson a influențat interpreții din toate genurile, în anii 1970 prog-ul s-a îndreptat într-o direcție diferită: cele mai mari vânzări ale sale, inclusiv Pink Floyd, Genesis și Yes, vor deveni în mod diferit susceptibile de pompă, fantezie sau șmecherie. Sub conducerea severă a singurului lor membru continuu, Robert Fripp (foto), King Crimson a cedat rareori la vreuna dintre acestea.

Publicul îl poate cunoaște pe domnul Fripp datorită superbei sale contribuții la chitară la înregistrările lui David Bowie; pentru fanii King Crimson, aceasta este doar o chestiune secundară. De vreme ce formația inițială a grupului s-a destrămat la câteva luni de la acel prim LP, domnul Fripp a fost liderul de facto al King Crimson. El respinge acest termen, dar nu există nicio îndoială asupra locului unde se află puterea în trupă, mai ales după vizionarea „In the Court of the Crimson King: King Crimson la 50 de ani”, un nou documentar fascinant regizat de Toby Amies.

Domnul Fripp formează centrul intens și magnetic al filmului. El este atât mercurial, cât și scrupulos, producând teamă, fricțiune și rezultate remarcabile. În prezent, este obișnuit ca artiștii celebri să comande sau să producă documentare despre ei înșiși, ceea ce le permite să aibă controlul asupra narațiunii. „In the Court of the Crimson King” a fost realizat la cererea domnului Fripp, dar acesta nu a căutat să dețină controlul asupra lui. L-a ales pe domnul Amies pentru regie tocmai pentru că, pe lângă faptul că este un regizor cu un talent dovedit, nu știa aproape nimic despre trupă. Dl Fripp a sperat că dl Amies îi va spune, de fapt, tot ceea ce nu putea vedea cu ochii lui despre King Crimson.

Dl Amies s-a integrat cu actuala formație în cel mai recent turneu al King Crimson și a realizat noi interviuri cu foștii membri. Să fii prins în orbita trupei a fost o experiență epuizantă, spune dl Amies, „dar nu a fost lipsită de satisfacții. Au fost momente în care am simțit că este un privilegiu rar să pot fi martor la crearea și interpretarea unei muzici extraordinare, chiar nepământene”.

Membrii trupei, foști și actuali, au două lucruri notabile în comun: toți sunt muzicieni de primă mână și – cu rare excepții – nu pot vorbi despre domnul Fripp fără a dezvălui anxietate, durere, admirație sau teamă (unii intervievați sunt loviți de toate cele patru). Domnul Fripp se gândește la King Crimson mai mult ca la o metodă sau un proces decât ca la o trupă, iar o parte din acest proces pare să fie menținerea colegilor săi de trupă într-o stare de tensiune nervoasă perpetuă. El este capabil să fie un martinet, o persoană cu principii ciudate și riguroase. „Este corect să spunem că Robert a creat un mediu în care cerințele creative pentru cei care intră în el sunt în același timp extrem de ridicate și nu neapărat clare”, spune domnul Amies. Pentru unii „forțează lucruri extraordinare”; alții „ar putea înnebuni în acest mediu”.

Filmul se simte mai puțin ca un documentar muzical tradițional și mai mult ca un studiu de caz psihologic captivant. Din acest punct de vedere, se înscrie într-un filon al documentarului muzical recent care se preocupă în primul rând de viața emoțională și creativă a subiecților săi. „One More Time With Feeling” (2016) al lui Andrew Dominik a fost o piatră de hotar a acestei forme, concentrându-se asupra lui Nick Cave în timp ce cantautorul înregistra un nou album în urma morții fiului său adolescent, Arthur. Filmul i-a lăsat pe mulți telespectatori în lacrimi și cutremurați – și cu o înțelegere profundă a durerii domnului Cave și a schimbării relației acestuia cu opera sa. Acesta a prefigurat alte abordări neliniare și interogative, cum ar fi cea a filmului „Hallelujah” (2021), care analizează măiestria lui Leonard Cohen prin prisma celui mai faimos cântec al său, și recentul film al lui David Bowie „Moonage Daydream”, narat de propriul său subiect decedat, în încercarea de a arăta viața și cariera lui Bowie din interiorul propriei minți spre exterior.

Abordarea domnului Amies luminează istoria singulară a lui King Crimson mult mai mult decât ar putea-o face o simplă relatare a faptelor. Trupa are dinamica unei familii fracturante, care încă suferă de pe urma traumei primei sale rupturi. Domnul Fripp și-a asumat rolul unui părinte sever și imprevizibil, în timp ce ceilalți muzicieni au devenit copii preferați sau țapi ispășitori. (După cum remarcă cu ironie un membru al trupei: „Sunteți de neînlocuit. La fel ca ultimul tip”). Domnul Amies prezintă consecințele acestor descoperiri și despărțiri muzicale cu simpatie, dar fără a judeca în mod deschis. El lasă la latitudinea publicului să decidă „dacă sacrificiile necesare pentru a crea o mare artă merită”. ■

„La curtea regelui Crimson: King Crimson la 50 de ani” este lansat în America pe 22 octombrie